Ne petrecem ani de zile căutând un loc de muncă de vis, un partener impecabil sau creând o ordine absolută în casă. Se pare că merită un pic mai mult efort, iar puzzle-ul va fi asamblat într-o imagine perfectă. Dar de îndată ce obiectivul este atins, sentimentul de satisfacție dispare rapid, făcând loc unor noi pretenții și griji. Acesta nu este eșecul dvs. personal, ci o lege fundamentală a lumii și a psihicului uman.
O cursă evolutivă fără linie de sosire
Creierul nostru nu a fost niciodată programat pentru o stare de fericire eternă. Funcția sa principală supraviețuirea. Dacă strămoșii noștri, după ce ar fi găsit o peșteră caldă și hrană, s-ar fi oprit în dezvoltarea lor, după ce ar fi decis că au atins idealul, omenirea ar fi dispărut. Natura a construit în noi un mecanism care cere în mod constant „mai mult” și „mai bine”.
Acest fenomen în psihologie se numește adaptarea hedonică. Ne obișnuim incredibil de repede cu lucrurile bune. O mașină nouă ne face fericiți timp de o lună, o mărire de salariu timp de două luni. Apoi, nivelul de fericire revine la nivelul de bază, iar creierul începe din nou să scaneze realitatea în căutarea defectelor. A urmări idealul înseamnă a alerga după orizont, care se îndepărtează cu fiecare pas.
Matematica haosului
Idealul presupune statică. Pentru ca ceva să fie perfect, trebuie să fie înghețat în acel punct pentru totdeauna. Cu toate acestea, Universul este într-o stare de entropie constantă și haos dinamic. Condițiile se schimbă în fiecare secundă: celulele corpului nostru se reînnoiesc, economia, clima și starea de spirit a celor din jurul nostru se schimbă.
-
Orice sistem „perfect” cedează sub influența timpului.
-
Încercarea de a repara impulsul nu duce decât la nevroză de control.
-
Standardele rigide cedează sub presiunea realității imprevizibile.
Ceea ce părea standardul ieri poate deveni învechit sau irelevant astăzi. Urmărirea unei forme înghețate de perfecțiune contravine însăși esenței vieții, care este mișcarea și schimbarea.
Eroarea de percepție și filtrele
Ne construim adesea o imagine a idealului pe baza unor informații fragmentate. În era digitală, acest lucru a devenit deosebit de evident. Vedem fotografii editate, citim povești de succes fără a menționa eșecurile și ne comparăm propriile sentimentul interior de sine cu fațada exterioară a altcuiva.
Acest lucru creează o distorsiune cognitivă. Creierul completează detaliile lipsă din viața altcuiva, atribuindu-i automat o perfecțiune care nu există. Nu ne luptăm cu oameni sau obiecte reale, ci cu fantome create de imaginația noastră. Este imposibil să câștigăm această bătălie, deoarece fantezia va fi întotdeauna mai vie decât materia brută a realității.
Frumusețea în imperfecțiuni
Paradoxul este că abaterile de la normă sunt cele care fac lucrurile și oamenii valoroși. În estetica japoneză, există un concept wabi-sabi – arta de a vedea frumusețea în imperfecțiune, tranzitivitate și incompletitudine. O crăpătură într-o vază o face unică, o cicatrice spune o poveste, iar o greșeală în design poate duce la o descoperire neașteptată.
Idealul este steril și plictisitor. Nu presupune nicio dezvoltare. Viața are întotdeauna asperități, asimetrii și defecte. Aceste detalii sunt cele care creează caracterul și profunzimea pentru care prețuim arta, natura și persoanele dragi. Renunțarea la căutarea absolutului eliberează o cantitate enormă de energie care era consumată anterior de anxietatea inadecvării.
Acceptarea faptului că perfecțiunea nu există nu este un refuz de a dezvolta sau de a coborî ștacheta. Este o schimbare a atenției de la rezultatul de neatins la procesul în sine. Viața este mai plină atunci când nu mai așteptăm momentul în care totul este „bine” și începem să interacționăm cu lumea așa cum este ea. Adevărata armonie nu provine din absența haosului, ci din capacitatea de a exista flexibil în cadrul acestuia.
